Educaţia nu se face prin violenţă

           Violenţa în familie. Violenţa asupra copilului

,,Educaţia este un proces neîntrerupt de producere şi actualizare a sinelui. Are ca finalitate atât socializarea cât şi individualizarea, atât identificarea, cât si diferenţierea subiectului şi presupune interacţiune, cunoaştere, comunicare, sisteme simbolice (culturale). Familia ca unitate socială este constituită din adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie – naturală (de sânge) sau socială.

Educaţia familială (în concepţia lui P. Durning) este acţiunea de a creşte şi educa unui sau mai mulţi copii, desfăşurată cel mai des adesea la grupuri familiale de către adulţi, părinţii copiilor respectivi. Acest concept este utilizat, în general, cu o încărcătură normativă şi finalistă greu compatibilă cu o ştiinţă.

Sociologii preferă să vorbească despre strategii educative ale familiei. Acest concept permite dezvăluirea finalităţilor conţinuturilor (valori, atitudini, moduri de a gîndi şi moduri de a face etc), metodelor şi proceselor educative care îi au ca actori pe membrii familiei (părinţi şi copii). Strategia educativă este un instrument teoretic utilizat ex-post de cercetător pentru a pune în evidenţă caracterul regulat, sistematic, coerent, orientat al acţiunii care are toate aparenţele unui demers raţional, conştient (în care actorii par să urmărească un scop, să îşi aleagă mijloacele adecvate) fără ca logica acţiunii să fie în mod necesar una de acest tip. Conceptul de ,,strategie” îndeplineşte un rol ideologic, creînd individului iluzia că este un subiect în raport cu constrîngerile instituţionale.” (Stănciulescu, 1997, pp. 26-29)

,,A fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acţiona ca intermediar între societate (categorii, clase, grupuri) – ai căror agenţi investiţi cu puterea de a transmite sunt părinţi – către copii. A fi copil înseamnă a primi (a recepta) mesajul pe care părinţii îl transmit.”

Violența în familie

„Violența în familie poate fi definit ca un pattern de control coercitiv caracterizat prin folosirea comportamentelor abusive fizice, sexuale sau emoționale. Violența în familie include: violența fizică, rele tratamente aplicate minorului, limitarea independenței partenerului, nerespectarea drepturilor, sentimentelor, opiniilor, expectanțelor partenerului, violența între frați, abuzul și violența asupra memrilor vârstnici ai familiei etc. (Neamțu, Stan, 2005, p.145)”

„Tratarea cu violență a partenerului, precum și relaționarea abuzivă în cadrul familiei au devenit un fenomen prezent în multe dintre mediile sociale caracterizate de deprivare socio-economică (sărăcie, șomaj etc.), (...) precum și: comportament necontrolat, așteptări nerealiste, tendințe de izolare, blamare reciprocă, manifestări violente în cazul relațiilor membrii familiei și, în special, utilizarea forței și a admonistărilor verbale.

Prin urmare, violența în familie reprezintă o problemă socială, o problemă de sănătate și, în același timp, o încățcare a drepturilor omului. (Neamțu, Stan, 2005, p.145)”

Violența asupra copiilor

„În familie, abuzul este comis de către membrii familiel, de cei în care copilul are încredere, de cei însărcinați cu creșterea și îngrijirea lui. Desemnarea unui anumit comportamentdin cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali și culturali.

Un comportament este considerat într-o societate ca fiind abuziv dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. De exemplu, bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către părinți. (Neamțu, Stan, 2005, p.155)”

„În cele ce urmează vom prezenta diversele forme ale abuzului asupra copilului. Astfel, abuzul fizic presupune: folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul (părințele, tutorele, părintele de plasament, baby sitter) având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria copiilor abuzați fizic îi include pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți din cauza insuficientei supravegheri. (Neamțu, Stan, 2005, p.156)”

„Abuzul sexual, deși conține certe elemente de abuz fizic și emoțional, este o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.

Acesta se referă la:atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor acivități care servesc la obținerea de către adult a plăcerii.

Se includ în această categorie de abuz toate formele de relații și comportamente hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală, în care sunt implicați un adult și un minor, persoane înrudite sau nu.

Dintre formele de abuz sexual, menționăm: hărțuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri cu conotații sexuale), comportamentul exhibiționist în fața unui copil, manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul (cel puțin parțial) al adultului. (Neamțu, Stan, 2005, p.156)”

„Cât despre abuzul emoțional, Garbarino et al. (1986, p.8) îl consideră ca fiind „atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului”. Formele de abuz emoțional mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinții sub forma diverselor pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spații închise), neacordarea răspunsurilor emoționale, terorizarea copilului, refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia, degradarea, exploatarea, folosirea lui ca servitor, coruperea minorului prin învățarea sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau criminale. (Neamțu, Stan, 2005, pp. 156-157)”

„Copiii care sunt percepuți negativ de părinții lor (uneori chiar de la naștere) sunt expuși la diferite grade de respingere. Ei sunt trecuți cu vederea, ridiculizați, respinși și văzuți ca sursă a problemelor părinților. De asemenea, poate fi observat „sindromul Cenușăresei” – în acest caz, copilul fiind abuzat nu numai de părinți, ci și de către frații săi. Ceilalți frați, simțindu-se deja în nesiguranță și suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților, aleg ca o ușurare posibilitatea de a se alia cu părinții puternici și periculoși. Ei definesc fratele sau sora ca fiind „imposibilă” sau „proastă”, ca pe cineva vinovat de tot ce este rău în familie. (Neamțu, Stan, 2005, p.157)”

„Copilul este terorizat prin amenințări cu pedeapse, cu părăsirea sau alungarea - amenințările îi crează o stare de anxietate, căreia copilului cu greu îi face față. Bowlby (1973) susține că amenințările separării sunt probabil mai dăunatoare decât adevarata separare.

Copiii ai căror părinți sun violenți unii cu alții (Hershorn și Rosenbaum, 1985; Silvern și Kaersvang, 1989; Kocinsky, 1993; Killen, 1998) Acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și în mod ironic chiar și de părinții lor. Posibilitățile lor de a se identifica în cadrul familiei sunt limitate atât în privința identificării cu părintele care abuzează cât și a identificării cu cel care este abuzat (Brassard, Germaine și Hart 1987). Mulți ani mai târziu pot fi observate problemele de identitate ale acestor copii cum ar fi în privința: conștientizării propriei lor valori și a identității sexuale. (Neamțu, Stan, 2005, p.157)”

„Copii ai căror părinți consumă droguri sau alte sunstanțe psihoafective (Hansen, 1991; Skog și Olofsson, 1992) observă că adulții sunt prea preocupați de propria lor lume, de propriile lor nevoi și probleme, încât nu mai pot avea grijă de ei și nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și la situații neprevăzute pe care nu le poate înțelege. Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și proiecția ca mecanism de apărare. Ei neagă, minimalizează și raționalizează abuzul pe care îț săvărșesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze proiecția asupra copilului, pe care s-ar putea sa-l facă să se simtă raspunzător de orice problemă ar apărea. Un consumator de droguri poate distorsiona percepția copilului asupra realității la fel de mult ca un părinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic și al celorlalte forme de abuz emoțional, copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceea ce se întâmplă. Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea și stigmatizarea familiei.

Copiii consumatorilor de substanțe sunt afectați deja de la nivelul vieții intrauterine. (Neamțu, Stan, 2005, p.157)”

„Eșecul non-organic de dezvoltare (Ayoub și Miller, 1985), a fost definit ca o formă de neglijare emoțională a cărei consecință este retardul în creștere și greutate. Este cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de atașament primar ce are drept consecință nanismul staturo-ponderal.

Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) presupune că, în acest caz, părinții inventează o boală pe care o atribuie copilului, fenomen în urma căruia acesta este supus la o serie de investigații și tratamente. (Neamțu, Stan, 2005, p.158)”

Copii ai căror parinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea lor se văd aruncați în mijlocul uni conflict cronic în care unul dintre părinți îl acuză pe celălalt, iar eu sunt forțați să „ia parte unuia dintre ei”. Copilul devine anxios și se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte făra să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară și să primească ajutor. Furia, asociată cu acestea, și disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, acesta devenind deprimat șițsau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiați, într-un mod negativ și pe timp îndelungat.(...)

Abuzul emoțional îi afectează pe unii copii mai mult, pe alții mai puțin, dar cert este că produce o întârziere a dezvoltării sociale și intelectuale a copilului. (...) Bowlby (1973) susține că acest abuz este suficient de grav întrucât cel abuzat nu este în mod necesar conștient că este abuzat, iar cel care abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său. (Neamțu, Stan, 2005, p.158)”

„Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cohnitivă și socială (Roth-Szamosközi, 1999, p.79). Neglijarea se poate manifesta sub mai multe forme:

a)      carențele de creștere și dezvoltare: erorile din formula de preparare a hranei sugarului și copilului mic sunt cauze care generează scăderea în greutate și instalarea distrofiei (Scjmitt și Maoro, 1989);

b)      neglijarea educațională: permiterea absenteismului, neînscrierea copilului într-o formă de învățământ, ignorarea nevoilor speciale de educație;

c)      neglijarea fizică: neasigurarea de către părinte a condițiilor decente de trai și neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție, neglijarea îmbrăcămintei adecvate, neglijarea realizării unor amenanjări pentru siguranța condițiilor de locuit;

d)     neglijarea emoțioanlă: îngrijirea și afecțiunea inadecvată, refuzarea îngrijirii psihologice, întârzierea în îngrijirea psihologică;

e)      abandon și supraveghere inadecvată: comportamentul părinților care-și abandonează copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea pe stradă sau dezinteres pentru creșterea și îngrijirea lor; (Neamțu, Stan, 2005, pp.158-159)”

„Într-o familie în care violența este la ea acasă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, de dragoste) sunt profund neglijate, iar funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenței familiale este mai puțin capabilă sp asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.

În atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat sau abuzat, foate fi expus la accidente în casă și în afara casei: poate avea o dezvoltare fizică mai lentă; poate prezenta probleme emoționale și mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri și moarte, neîncredere în sine, depresie; poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportament defensiv, minciună; poate avea probleme școlare: absenteism, modificări ale performanțelor școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale; tentative de suicid; identificarea cu eroi negativi. (Neamțu, Stan, 2005, pp.159-160)”

Tehnici de influență socială:

1.      „Piciorul in ușă’’ sau „manipularea Franklin’’

2.      Tehnica atingerii/Contactului fizic (touch)

3.      Trântitul ușii în față!

4.      Tehnica amorsării (Low-ball)

5.      Cheltuiala inutilă

6.      Mesaje subliminale

7.      Întărirea negativă/ pozitivă

8.      Tactica lui ‚,DA..., DAR (ȘI)...’’

9.      Tehnica pauzelor

10.  Tactica „ostaticului”; ș.a.m.d.

·         Tehnica „piciorul in ușă” determină pe cineva sa va facă o concesie majoră, începând cu una minoră.

Exemplu: În liceu aveam un coleg foarte bun la fizica, relatează un student. Deși foarte mulți colegi îi solicitau ajutorul la extemporale acesta nu îi ajuta și nu permitea nimănui sa copie. Cu câteva zile înainte de teza, i-am cerut caietul lui de fizica pentru o zi, sub pretextul de a-mi copia o lecție pe care, de altminteri, o aveam. El mi-a împrumutat caietul, iar la teza mi-a arătat cum se rezolva o problema la care mă împotmolisem.

·         Tehnica atingerii. Atingerea ușoară a antebrațului în contextul „piciorul in ușă” este deosebit de eficace și adaugă un plus de persuasiune la tehnica si așa eficienta. Trântitul ușii în nas consta în solicitarea unui comportament mult prea costisitor pentru a fi acceptat înainte de formula cererea care vizează comportamentul așteptat. Altfel spus, pentru a spori șansele de a obține o favoare de la cineva, începem prin a cere foarte mult, știind ca vom fi refuzați. După revenim cu solicitarea inițială, ca efect al comparației intre valoarea absurd de mare a primei solicitări.

Exemplu: Aveți nevoie sa plecați 2 ore, dar îl rugați pe coleg sa va înlocuiască toata ziua, știind ca el se va speria de o solicitare atât de mare, acceptând sa va tina locul măcar 2 ore.

·         Întărirea negativă și pozitivă la stingerea unor comportamente:

Exemplu: J.J. Rousseau: „Dacă alergați la copil de cate ori plânge, el va învăța să vă cheme prin plâns. Daca însă alergați la el imediat după ce a tăcut, în curând va învăța sa vă cheme prin tăcere.”

·         Tehnica pauzelor poate fi folosita în: temperarea unui partener iritat; fragmentarea sau dezorganizarea argumentației; evitarea unei concesii; pregătirea propriei apărări.

·         Tactica ostaticului este de fapt un șantaj. Ostaticul poate fi o informație, un document, un bun, o situație, etc., cu condiția să prezinte importanța pentru adversar. Ostaticul va fi ținut captiv până adversarul plătește recompensa.